SCRISOARE CATRE INTELECTUALUL DIN MINE

Dragă intelectualule român, tu ăla cu masina peste medie, care injuri guvernul ca ti-a mai pus o taxa , alimentezi si mergi apoi mai departe,

scoală-te dimineața si, inainte să-ti imbarci copilul să-l duci la gradinita privata, uita-te in ochii lui si spune-i ca asta e tara in care vrei sa traiasca! Spune-i că tie iti este bine si ca ii va fi la fel si lui, ca iesiti o data pe saptamana la restaurant, ca ii iei haine de la mall si carti de la Carturesti, ca ii dai lectii private de pian si merge la inot, ca va platiti casa si masina si ca o sa-l duci in fiecare an in vacanta. Afara, cel putin o data!

Uita-te, draga intelectualule roman din clasa medie, in ochii lui inocenti si spune-i ca nu te intereseaza ca in tara asta toata lumea ia mita si ca fura! Tu ii platesti gradinita privata si il duci la spital la fel de privat, ca ai abonament. Spune-i si ca, atunci cand va creste, el va face la fel! Spune-i ca, daca va avea ceva grav, o sa-l duci iar afara, ca e mai ieftin si mai sigur.  Spune-i ca nu te intereseaza ca borfasii dau legi pentru ei, ca legile alea nu te afecteaza pe tine; spune-i ca nu-ti pasa ca strazile vor fi pline de puscariasi, ca pe el oricum il iei cu masina si nu se intalneste cu ei! Spune-i ca in orasele alea sarace prin care treceti in drum spre Viena traiesc doar oameni care nu au stiut ce sa faca cu viata lor! Mai spune-i ca batranii care stau cu mana intinsa la semafor nu au vrut sa invete si d-asta au ajuns asa! Spune-i, intelectualule, ca pe noi nu ne intereseaza cine ne conduce tara, cine e la putere, in opozitie sau in Parlament. Pe noi, clasa de mijloc, nu ne conduce nimeni.  Spune-i toate astea, da-i un pupic si trimte-l sa se pregateasca pentru viata!

Draga intelectualule roman, inainte sa te duci seara la culcare, dupa ce  te-ai asigurat ca ala mic nu e dezvelit, uita-te in oglinda in timp ce te speli pe dinti, priveste adanc in ochii tai si spune-ti ca asta e tara in care vrei sa traiesti! Si mai spune-ti ca revolutiile au fost facute de popor si nu de clasa de mijloc! Asa vei putea sa dormi linistit pana la somnul de apoi  si vei fi sigur ca ai lasat in urma ta ceea ce ai semanat! 

Eu cred ca natia asta nu se va mai trezi niciodata! Am ajuns sa imi pregatesc copiii sa plece cat mai departe de Romania si cat mai repede. Uneori, in momentele de sinceritate cu mine, stau si ma intreb ce voi face eu daca, impotriva viselor mele, ei  vor alege drept casa Romania.

Romania copiilor nostri trebuie sa stie sa lupte cu minciuna, impostura si hotia! Ca Romania lor sa stie sa lupte, Romania noastra trebuie sa iasa din nepasare!

Scrisoare pentru fetele mele mari

Dragele mele,

dupa mai bine de doi ani in care nu am mai vrut sa (va) scriu, as fi vrut sa va adresez azi o depesa lunga si plina de invataturi. Cum condeiul mi-e din ce in ce mai bont, va zic doar ca viata e facuta din intamplari multe si neprevazute. Cele mai multe va vor intrista sufletul, dar va vor ascuti mintea. Lumea multa si rea va va voi ca ea, inculta si nepasatoare.

Dragele mele,

a fi ca lumea nu e un scop in viata. Si nici o virtute.

oricat de greu va va fi intr-o zi, oricat de singure veti fi, nu renuntati sa fiti voi. Cititi, orice, oricat si oriunde; cantati, oricum, oriunde si oricat; iubiti omenirea si oamenii care merita, neconditionat; luptati-va pentru ceea ce sunteti si nu permiteti nimanui, nicicand, sa va demonstreze ca sunteti altcineva.

CE-MI DORESC DE ZIUA TA

Iubesc România care nu citește tabloide, pe aia care nu o îmbracă din priviri, în fiecare zi, pe fata de la pagina 3.  Și nici pe cea de la pagina 5.  Detest, și nu ÎN EXCLUSIVITATE, România SENZAȚIONAL(Ă). Nu vreau să mai aud de cele mai tari 10 gafe ale nu-știu-cui și nici cine pe cine a mai prins, și nici CU cine.

Iubesc România care nu umple teatrele și târgurile de carte din snobism, care nu-și amintește de umanitate de Crăciun și de Paști, România neevidentă și nestridentă; pe cea neinteresată de cum se îmbracă Bianca sau Cruduta, România care nu-și dorește ultima fiță de silicoane și nici  cele-mai-noi-creații-ale-lui-Bote.

Iubesc România simplă și sănătoasă care crede. În oameni și în valori. Iubesc România care ar vrea să construiască ceva aici și nu în altă parte, care și-ar dori copii, mulți, și care ar vrea să-i crească cu minte.

Aș iubi România mea, dar, în 2012, România mea nu mai există.Așa că, de ziua ta, Românie, mi-aș dori să fiu departe de tine, departe și pentru totdeauna.

OCHII CARE NU VĂD NU UITĂ

Pe ei, Moșul îi pedepsește în fiecare an. Nu pentru că nu ar fi fost cuminți, ci doar pentru că  atunci când ajunge la ei, nici măcar nuiaua nu o mai are în tolbă.

Pe unii dintre ei, soarta i-a pedepsit înainte de a se naște; pentru alții nenorocirea portă numele celor care le-au dat viață. Pe toți îi unește sărăcia, foamea și lipsurile, dar toți vor să devină parte într-o lume normală.

La școala specială pentru copiii nevăzători din Buzău, învață 110 copii. Unii nu au văzut niciodată lumina zilei, alții nu au mirosit niciodată o portocală. Anul ăsta, la inițiativa Nicoletei( http://nicoletatintea.blogspot.com/2011/10/punct-si-de-la-capat.html), vrem să fim noi Moș Nicolae pentru ei.

 

NOSTALGIE

Vine o vreme în care începe să ți se facă dor de mirosul de  frunze plouate toamna, de plimbările fără noimă către niciunde, de frigul de afară și de hainele subțiri pe care-ți  propusesei să le înlocuiești măcar anul acesta și pe care nu le puteai nicicum abandona, în niciun an.

Vine o reme când ți se face atât de dor de oamenii care nu-ți mai sunt, că te așezi singur sub un păr bătrân și aștepți, în zadar, o dojană. Sunt cuvinte care au uitat să mai fie spuse și care vor rămâne mereu nerostite.Oamenii care nu mai sunt nu pot fi niciodata supărați.

Vine o vreme când ai vrea să o iei de la capăt, de la capătul capătului, să aduci înapoi și oamenii trecuți și mirosul de frunze sub ploaie.

DESPRE NOROC

Din când în când fac lucruri. De cele mai multe ori mă fac ele pe mine.

Astăzi, de dimineața, am călcat într-un rahat. Cred că era de câine. În cei 50 de metri pe care îi am de parcurs până la măreața-mi mică mașină, am reușit să-l fac pe el să-mi întâlnească talpa pantofului. S-a lipit profund și s-a ornat cu frunze minuscule. Mi-am dat seama ce se întâmplase extrem de târziu pentru că nu înțelegeam ce hoit poate mirosi în mașina-mi la 9 dimineața. Am remediat la timp situația, înainte să apuc să mă introduc în lumea civilizată. Din fericire?!

Cică, atunci când ți se întâmplă astfel de lucruri, ai noroc. Eu azi nu așteptam nimic special; deci, nu aveam neapărat nevoie de noroc. Dar, conform regulilor lui Murphy, orice neașteptare se lasă cu rezultate. Și, am primit rezultate. Numai că rezultatele nu erau alea pe care le așteptam, iar norocul meu cu siguranță e acum pe talpa pantofului plină de rahat.

Ce e mai grav, sau mai bine ar spune unii, de fiecare dată când nu mi se întâmplă lucruri tocmai plăcute, simt nevoia să schimb ceva la mine, iar nevoia asta se amplifică atât de tare încât trec la lucruri extreme. Adică, aș putea să mă tund zero.

Postul asta vrea să arate că NICIODATĂ, NOROCUL NU ȚI-L FACI CU MÂNA TA, dar, când e vorba de GHINION, TOȚI SUNT DISPUȘI SĂ PUNĂ MÂNĂ DE LA MÂNĂ.

DESPRE PROȘTI

Prostul absolut e prostul cu idei.

EGOISM

Egoismul nostru e suferința celorlalți.

ÎNCEPUTURI

Fac parte din categoria persoanelor absolut-dependente de schimbare. Inevitabil, periodic, simt nevoia să o iau de la capăt, obosită parcă să tot fiu aceeași eu. Niciodată schimbarea nu fost ușoară, nici măcar în perioadele din viața mea în care o nouă culoare de păr era suficientă pentru a căpăta adrenalina începuturilor. Rareori eram mulțumită, după. Am regretat de nenumărate ori alegerile și,  unori, m-am întors din drum. Niciodată nu mi-a fost ușor, dar, tot niciodată, nu am renunțat. La vise și la bunele intenții.

Uneori am avut nevoie de pauze și de oameni. De pauzele care îmi încarcau bateriile și de oamenii care îmi arătau calea.

Întotdeauna am avut nevoie de cuvinte. Ele nu mi-au trădat niciodată nici bucuria, nici tristețea, nici revolta sau resemnarea.

De ceva vreme mi-am rătăcit cuvintele, iar vremea de când mi-am rătăcit cuvintele durează de prea multă vreme.